24 sept. 2012

Jurnal - Oana Pellea


  Ce prostie si scrisul asta, daca nu poti sa scrii un oftat, atunci la ce mai serveste? Cum se scrie un oftat sau un urlet sau o lacrima sau un zambet?... Nu poti sa le prinzi intre semnele astea absurde, numite litere.

 
 
... Si am senzatia clara ca sunt din aceasta lume, dar si certitudinea ca nu-i apartin. Si mi-e asa dor de acolo... si mi-e asa greu pe lume. Nu vreau sa te superi, Batrane, e foarte frumos, dar mi-e tare greu. Mi-era mult mai bine inainte, cand eram mai aproape. Sigur, stiu ca e vina mea, ca nu te mai simt tinandu-ma in brate, stiu si imi cer iertare, dar atata pot. Si, de cate ori te-am rugat sa-mi dai puterea sa fiu langa tine, tot de atatea ori m-ai ajutat. Dar, cum bine stii, m-ai facut din pamant si uite ca pamantul doare, pamantul e greu, din ce in ce mai greu – si aripile, parca, din ce in ce mai obosite. Hai, ajuta-ma inca o data si fa-mi aripile puternice, sa pot din nou sa ma ridic...
 
... Sunt convinsa ca gandurile astea nu sunt doar ale mele, sunt convinsa ca oamenii cand se baga in pat si-si inchid pleoapele vad o bezna, dar, in intunericul acela, mai simt si o prezenta. In orice caz, mie mi se intampla de mica. Cand ma culc si inchid ochii, nu ma simt singura. Cu ochii deschisi sunt mult mai singura.
   Incerc sa nu judec pe nimeni si nimic, dar nu pot scapa de obsesia de a gasi un inteles, altfel, ce rost ar avea jocul? Nici unul, iar eu cred ca exista unul.
   De cate ori cred ca am gasit un raspuns, de fiecare data mi se demonstreaza ca am gresit. Si uite asa raman din nou numai cu intrebari si fara nici un raspuns.
 
... Mi-e foarte greu sa traiesc in timpul asta pe care nu eu l-am ales, cu oamenii astia pe care nu eu i-am ales si in lumea asta pe care nu eu am ales-o.
    Mi-e foarte dor, foarte dor de frumos si de bun. E un dor care doare, doare chiar fizic. Doare pana la lacrimi. Am melancolia unor locuri, pe care le-am vazut si care nu sunt de pe lumea asta. Poate de aceea din cand in cand deschid geamul si, uitandu-ma la cer... zbor. De sus, orasul pare mai frumos si mai curat. Oamenii sunt chiar frumosi. Luminile orasului sunt calde si bune. De sus, o casa luminata e ca un cuib de pasari, ii simti caldura si iti da un sentiment de siguranta, un sentiment de acasa.
   Mi-e dor de foarte multe lucruri, pe care nu le mai gasesc in jurul meu. Ce folos, ca gasesc toate prostiile in magazinele luxoase sau de un gust indoielnic, daca ce caut eu nu mai este sau stocul e foarte mic si pe cale de epuizare. Mi-e dor de oameni delicati si buni. De oameni destepti si generosi. De educatie si traditie. Mi-e dor de bun-simt si bunavointa.
 
***
   Doamne, ce frumoasa e lumea si viata! Iti multumesc si iarta-mi intrebarile si neputintele si mai ales iarta-mi nemultumirile! Ce bine e cand ochii ti se umplu de lacrimi de frumos!
   Am invatat nu de mult timp, ca si frumosul prea mult e la fel de greu de suportat ca si uratul prea mult. Doare. Paradoxal, si frumosul doare.
 
Oana Pellea


22 sept. 2012

Poemul XX - Pablo Neruda


În noaptea asta pot scrie cele mai triste rânduri.
Pot scrie, de exemplu: "noaptea-i înstelată
şi stelele tremură albastre în depărtare".
Vântul nopţii se răsuceşte în văzduh şi cântă.
În noaptea asta pot scrie cele mai triste rânduri.
Am iubit-o, şi, câteodată, şi ea m-a iubit.
Într-una din aceste nopţi am strâns-o în braţe.
Am sărutat-o la nesfârşit sub cerul imens.
M-a iubit, şi, câteodată, şi eu am iubit-o.
Cum aş fi putut să nu-i iubesc ochii ei mari?
În noaptea asta pot scrie cele mai triste rânduri.
Cum să mă gândesc că n-o mai am? Să simt că am pierdut-o?
Cum să ascult imensa noapte, mai imensă fără ea?
Şi rândurile cad în suflet ca roua pe izlaz.
Ce mai contează că iubirea mea n-o mai poate păstra?
Noaptea-i înstelată, şi ea nu-i lângă mine.
Asta-i tot. În depărtare cineva cântă. În depărtare...
Cu pierderea ei nu mă pot împăca.
O caut cu privirea, dorind s-o aduc mai aproape.
Inima mea o caută, dar ea nu-i lângă mine.
N-o mai iubesc, asta-i sigur, dar cum am putut-o iubi...
Vocea-mi vrea să fie vântul, să-i gâdile auzul.
A altuia. Va fi a altuia. Ca înaintea săruturilor mele.
Vocea ei, trupul ei de lumină. Ochii ei fără hotare.
N-o mai iubesc, asta-i sigur, dar poate încă o iubesc.
Iubirea e atât de scurtă, şi-atât de lungă e uitarea.
Într-una din aceste nopţi am strâns-o în braţe
şi sufletul nu mi-e împăcat cu pierderea ei.
Chiar de-i ultima zvâcnire pentru ea,
şi acestea ultimele rânduri.


  Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare - Pablo Neruda

Tacerile din piept - Alexandru Andries

 
          As vrea sa fiu asa usor
          Sa poti sa ma respiri fara sa stii,
          Sa nu mai ies din trupul tau
          Decat atunci cand trupul tau nu va mai fi.

          Imi spui ca se intampla des,
          Iar eu te cred - nimic nu e perfect -
          Si-atunci vorbesc prea mult
          S-ascund asa tacerile din piept...

          Tu vrei sa joci fara sa risti
          Si sa castigi razboi dupa razboi,
          Nu-ti pasa cati soldati omori,
          Nu-ti pasa ca soldatii suntem noi...

          Tu razi cu rasul tau frontal
          Si-as renunta daca as fi destept.
          Am rani mai reci decat zapada,
          Mai reci decat tacerile din piept.


         
N-am stat si nu m-am targuit,
          Ba chiar am oferit mereu mai mult,
          Desi chiar tu m-ai prevenit,
          Am refuzat, refuz si-acum s-ascult.


          Si-apoi, sa stii, e-asa placut
          Si merita oricat sa stau s-astept
          In miezul zilei sa-ti asezi
          Tacerile din piept...


Alexandru Andries

15 sept. 2012

Testamentul Regelui Carol I

Regele Carol I al Romaniei
(1839 - 1914)
 
Testamentul meu, scris si iscalit de propria mea mâna, la 14/26 februarie 1899, în capitala mea, Bucuresti.

Testamentul meu, scris de mine, în luna lui fevruarie 1899, pentru a fi publicat prin “Monitor” dupa moartea mea, cu rugamintea ca ultima mea vointa si dorinta sa fie urmate întocmai cum le-am descris aci, cu propria mea mâna, fiind înca voinic si sanatos. Având aproape 60 de ani, privesc ca o datorie, ca sa ma hotarasc a lua cele din urma dispozitii. Alcatuind acest testament, gândesc înainte de toate la iubitul meu popor, pentru care inima mea a batut neîncetat si care a avut deplina încredere în mine. Viata mea este asa de strâns legata de aceasta de Dumnezeu binecuvântata tara, ca doresc sa-i las si dupa moartea mea, dovezi vadite de adânca simpatie si de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa. Zi si noapte, m-am gândit la fericirea României, care a ajuns sa ocupe acum o pozitie vrednica între statele europene, m-am silit ca simtamântul religios sa fie ridicat si dezvoltat în toate straturile societatii si ca fiecare sa îndeplineasca datoria sa, având ca tinta numai interesele statului. Cu toate greutatile pe care le-am întâlnit, cu toate banuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul domniei mele, în contra mea, expunându-ma la atacurile cele mai violente, am pasit fara frica si fara sovaire înainte, pe calea dreapta, având nemarginita încredere în Dumnezeu si în bunul simt al credinciosului meu popor. Înconjurat si sprijinit de fruntasii tarii, pentru care am avut întotdeauna o adânca recunostinta si o vie afectiune, am reusit sa ridic, la gurile Dunarii si pe Marea Neagra, un stat înzestrat cu o buna armata si cu toate mijloacele, spre a putea mentine frumoasa sa pozitie si realiza odata înaltele sale aspiratiuni. Succesorul meu la tron primeste, ia dar o mostenire, de care el va fi mândru si pe care o va cârmui, am toata speranta, în spiritul meu, calauzit fiind prin deviza: “Totul pentru tara, nimic pentru mine”..
Multumesc din suflet tuturor celor care au lucrat cu mine si care m-au servit cu credinta. Iert acelora care au scris si au vorbit în contra mea, cautând a ma calomnia sau a arunca îndoieli asupra bunelor mele intentiuni.
Trimitând tuturor o ultima salutare, plina de dragoste, rog ca si generatiile viitoare sa-si aminteasca din când în când de acela care s-a închinat cu tot sufletul, iubitului sau popor, în mijlocul caruia el s-a gasit asa de fericit. Pronia cereasca a voit ca sa sfârsesc bogata mea viata. Am trait si mor cu deviza care straluceste în armele României: “Nihil sine Deo!”
Doresc sa fiu îmbracat în uniforma de general (mica tinuta, cum am purtat-o în toate zilele), cu decoratiile de razboi si numai Steaua României si Crucea de Hohenzollern, pe piept. Am ramas credincios religiunii mele, însa am avut si o deosebita dragoste pentru biserica rasariteana, în care scumpa mea fiica, Maria, era botezata. Binecuvântarea corpului meu se va face de un preot catolic, însa doresc ca clerul de amândoua bisericile sa faca rugaciuni la sicriul meu, care trebuie sa fie foarte simplu. (…) Coroana de otel, faurita dintr-un tun luat pe câmpul de lupta si stropit cu sângele vitejilor mei ostasi, trebuie sa fie depusa lânga mine, purtata pâna la cel din urma locas al meu si readusa apoi la palat. Sicriul meu, închis, va fi pus pe afetul unui tun, biruit (daca se poate) la Plevna si tras de sase cai din grajdurile mele, fara valuri negre. Toate steagurile care au fâlfâit pe câmpiile de bataie vor fi purtate înaintea si în urma sicriului meu, ca semn ca scumpa mea armata a jurat credinta steagului sau si sefului sau suprem, care prin vointa lui Dumnezeu, nu mai este în mijlocul credinciosilor sai ostasi. Tunurile vor bubui din toate forturile din Bucuresti, Focsani si Galati, ridicate de mine, ca un scut puternic al vetrei stramosesti, în timpuri de grele încercari, de care Cerul sa pazeasca tara. Trimit armatei mele, pe care am îngrijit-o cu dragoste si careia m-am închinat cu toata inima, cea din urma salutare, rugând-o a-mi pastra o amintire calda. (…) Prin o buna gospodarie si o severa rânduiala în cheltuieli, fara a micsora numeroasele ajutoare cerute din toate partile, averea mea a crescut din an în an, asa ca pot dispune astazi de sume însemnate, în folosul scumpei mele Românii si pentru binefaceri. Am hotarât dar o suma de 12 milioane de lei, pentru diferitele asezaminte, noi fundatiuni si ca ajutoare. Aceasta suma va fi distribuita precum urmeaza: 1. La Academia Româna, sase sute mii de lei, capital pentru publicatiuni. 2. La Fundatiunea mea Universitara, pentru sporirea capitalului, sase sute mii de lei. 3. La Orfelinatul “Ferdinand” din Zorleni, lânga Bârlad, pentru sporirea capitalului, cinci sute mii de lei. 4. Pentru întemeierea unui internat de fete de ofiteri în armata mea, cu un institut de educatiune, cu un învatamânt practic, la Craiova , doua milioane lei. 5. Pentru întemeierea unei scoli industriale la Bucuresti, trei milioane lei. (Urmeaza alte 12 legate).
Înaltând rugaciuni fierbinti catre A-tot-Puternicul, ca sa ocroteasca de-a pururea România si sa raspândeasca toate harurile asupra scumpului meu popor, ma închin cu smerenie înaintea vointei lui Dumnezeu si iscalesc cea din urma hotarâre a mea. În numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh, Amin. Facut la Bucuresti, la 14/20 februarie 1899.



Am scris si iscalit cu propria mea mâna acest testament, pe doua coale, formând opt pagini, legate cu fir rosu si am pus sigiliul meu.




13 sept. 2012

Emotie de toamna - Nichita Stanescu

 


A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
Cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Ma tem ca n-am sa te mai vad, uneori,
Ca or sa-mi creasca aripi, aripi ascutite pana la nori,
Ca ai sa te ascunzi intr-un ochi strain,
Si el o sa se-nchida cu o frunza de pelin.
Si-atunci ma apropii de pietre si tac.
Iau cuvintele si le-nec in mare,
Suier luna si o rasar si o prefac
Intr-o dragoste mare.
 
Nichita Stanescu


9 sept. 2012

Elogiul candorii - Nina Cassian

 
Stiu sa intreb despre miei, despre flori,

Odata, intr-o padure-am sarutat un izvor.

Stiu ce uimita e culoarea albastra,

Am o gradina si o fereastra.

Mai am o carte, ce-i foarte subtire,

In care nu-ncape decat o iubire.

"Pot sa-mi iau locul langa tine pe stea?"

"Da"
 
- zise printul -
 
"esti prietena mea".
 
Nina Cassian
 
 

Jurnalul fericirii - Nicolae Steinhardt


  
   E adevarat, zice tata, ca vei avea zile foarte grele, dar nopţile le vei avea linistite - (trebuie sa repet ce mi-a spus, trebuie, de nu,   m-ar bate Dumnezeu) -, vei dormi bine; pe cand, daca accepti sa fii martor al acuzarii,  vei avea - ce-i drept - zile destul de bune, dar noptile vor fi ingrozitoare. N-o sa mai poti inchide un ochi. O sa trebuiasca sa traiesti numai cu somnifere si calmante; abrutizat si motaind ziua toata, iar noaptea chinuitor de treaz. O sa te perpelesti ca un nebun. Cata-ti de treaba. Hai, nu mai ezita!
  Trebuie să faci închisoare!
 
Nicolae Steinhardt