Au fost odata ca niciodata un Zmeu Albastru si o Floarea Soarelui. Intr-o zi, Zmeul i-a dat Florii un bat si o ata, ca un fel de undita, si i-a spus: „Ai incredere ca, atata timp cat stau langa tine, batul e prins de cer si nu se poate desprinde". Floarea Soarelui s-a agatat de funia batului, a urcat pe inima, a inchis ochii si a inceput sa se legene. Fiecare bataie a inimii tinea locul unei caramizi. Asa isi construiau lumea. Dupa cateva veacuri, Floarea Soarelui a atins din greseala Cerul. S-a speriat atat de tare de fericire, incat a deschis ochii. Era singura. Zmeul Albastru nu mai era. A fost exact cat sa cada din Cer, sa se izbeasca de pamant si intr-o secunda sa se faca tandari. Cand Zmeul s-a intors, a fost prea tarziu. Fiecare mangaiere pe care i-o broda pe suflet nastea o lacrima. Si fiecare lacrima facea sa creasca-n locul ei... un cactus. Povestea oamenilor cactusi este povestea celor care au indemanarea sa (se) minta.
Intr-o zi mi s-a facut atat de dor de tine, ca am simtit pe umar o mana.
Am tresarit, m-am intors si pe umar aveam o frunza de stejar.
Nu era niciunul prin preajma.
Ce frumos te-a adus vantul!
Din nimic te-a creat!
Cand un om te paraseste, trebuie sa accepti ca nu esti ceea ce are el nevoie.
Daca el vrea un mar si tu ii oferi o excursie pe Marte, cum sa fie fericit?
Fii ceea ce esti pentru cine are nevoie de ceea ce esti!
Si lasa-l pe celalalt sa-si caute marul!
Poti juca roluri, dar cu ce pret?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu