Scrisorar - Mihail Siskin

Bunica avea o cutie cu nasturi şi îmi plăcea nespus să mă joc cu ei, ca şi cum ar fi fost armata mea. Nasturii mici, albi, erau infanteria, ceilalţi formau cavaleria şi tunurile. Ţin minte un nasture mare de sidef — era generalul care se lupta mereu cu armata unui alt general — o cataramă de aramă înverzită. Organizam bătălii întregi: nasturii atacau, strigau, se încăierau om la om, mureau. Pe cei morţi îi îngropam înapoi în cutie. În copilărie, când mă jucam de-a războiul cu nasturii, îmi imaginam cum e pe câmpul de luptă, când fugi în atac, strigi „ura“ şi te prăbuşeşti cu braţeţe desfăcute, cazi mort. Stai aşa o clipă, dar mai apoi sari în picioare şi fugi mai departe ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, viu, însetat de o luptă corp la corp. Taie, loveşte, omoară! Odată eram aşa de prins de joc, încât nici nu am observat că mama stătea în uşă şi se uita la mine. A spus:
— Dar ştii că fiecare nasture omorât are şi el mama lui, care îl aşteaptă acasă şi plânge?