Interviu cu Dumnezeu - Octavian Paler

-Ai vrea să-mi iei un interviu? deci…..zise Dumnezeu.

-Dacă ai timp… am răspuns eu.

Dumnezeu a zâmbit, spunând:

-Timpul meu este eternitatea. Ce întrebări ai vrea să-mi pui?

-Ce te surprinde cel mai mult la oameni?

Dumnezeu a răspuns:

-Faptul că se plictisesc de copilarie, se grăbesc să crească, apoi iarăsi tânjesc să fie copii; că își pierd sănătatea ca să facă bani și apoi îsi cheltuiesc banii ca să-și refacă sănătatea; faptul că se gândesc cu teamă la viitor și uită prezentul iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul; că trăiesc ca și cum nu ar muri niciodată și mor ca și cum nu ar fi trăit.

Dumnezeu mi-a luat mâna și am stat tăcuți un timp. Apoi am întrebat:

-Ca un parinte, care sunt câteva din lectiile de viață, pe care ai dori să le învețe copiii Tăi?

-Să învețe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc și că durează mai mulți ani ca acestea să se vindece; să învețe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult ci acela care are nevoie de cel mai puțin; să învețe că există oameni care îi iubesc dar pur și simplu nu știu să-și exprime sentimentele. Sau o fac în felul lor; să învețe că doi oameni se pot uita la același lucru și că pot să-l vadă în mod diferit; să învețe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalți și că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înșiși.

-Mulțumesc, Doamne, pentru timpul acordat..am zis umil. Dar…ar mai fi ceva: ce ai dori ca oamenii să știe?

Dumnezeu m-a privit zâmbind si a zis:

-Doar faptul că sunt aici.

Întotdeuna…

Boîte en argent - Indila

You Can Let Go Now Daddy

 

Versuri: Crystal Shawanda

Dreamer/ Visatorule - Soraya Saraswati - Terry Oldfield

Caldare cu flori - Constantin Piliuta

Povestea corporatista a lui Ion - George Bragadireanu

Ion nu este un șoarece de câmp oarecare,

ci un hamster de casă,

într-o casă frumoasă și mare

- ar zice lumea aleasă-

Este slăbuț (nu grăsuț) pentru vârsta lui

Pentru că aleargă și se-nvarte ziua întreagă-n roata cea mare,

În casa lui de oțel lustruit, sticlă și plastic, așa cum a fost instruit.

Are mâncare destulă, somnul bun întotdeauna și aleargă întruna, întruna

- nu degeaba, ar zice lumea aleasa, ca o confirmare –

Numai el, însă, doar el știe-adevarul despre Ion alergătorul,

Despre visele lui pline de “iarbă”, pline de “grâu”,

despre dilemele lui dinăuntru și strigătele interioare ținute în frâu,

despre drumul lui ca să devină un șoarec de câmp,

nu un hamster de casă-așa tâmp cu inima bubuindu-i în piept,

- dar asta lumea n-ar zice pentru că lumea n-aude, ce-i drept -

Ca și tine și mine și Ion e la fel, copleșit,

s-a îmbarcat într-o cursă fără sfârșit de care-abia se mai ține.

Și nu-i deloc amuzant, cursa asta nu–i un hobby en passant,

ci ceva care-l face să simtă că lumea-i nedreaptă, că nimic nu-i corect.

Știe și simte că totu’-i destul și prea e perfect,

dar EI… ei n-aud, ei nu văd, ei nu simt.

Gândește: “poate nu-s atât de faimos, poate nu strig prea tare,

poate pentru ei al meu zgâriat e doar alintare”.

Își face plan peste plan,

dar nu-i ușor chiar deloc să se oprească pe loc,

mereu ajunge să simtă că ar fi prea curajos să ceară,

s-aleagă să iasă afară.

Cușca-lui-casă-cu-roata-cea-mare se-nvârte non-stop,

învârtită și împinsă-‘nainte de lipsa lui de tărie

(nici măcar un mic strop cât o bacterie),

Și-nsoțită de visele lui cu “iarbă” și “grâu” și “răsărituri” și-“apusuri”,

de regretul lui impotent de zeu care- i calcă-n picioare și-nlănțuie-n lanțuri și

curajul de a zice “Eu vreu !!”

Și-apoi, într-o zi, gata cu toată tevatura,

“visul cu grâu și cu iarbă” explodează-‘înăuntru, Ion alege, face ceva

și începe aventura.

Și iată chichița la toată curbura:

Adună, și-adună, și-adună în tine,

regrete și vise și goluri,

întrebări la care nu vrei niciodat’ a răspunde.

Și-apoi, cumva vei afla, la sfârșit, 

că nu te ține nimeni și nimic cu de-a sila ațipit, 

în cușca ta de oțel lustruit;  

e doar super-glue-ul cu care de atâta vreme obișnuit, 

în minte, curajul de eșecuri tu ți-ai lipit. 

Și aventura-i despre cum năpârlești,

cum dai de pe tine piei după piei și blăni după blăni hamsterești.

într-o curățare frenetică, luminos-curajoasă. 

Câmpul cu grâu și cu iarbă se-ntinde în față,

Și iarba e grasă, ierboasă, cum nu e la tine în cușca-fosta-ta-casă.

Ion se transformă-ntr-un șoarec de câmp,

Sălbatic și blând.

Iși zice:

“Gata cu gândurile. E liniște-acum.

Mi-am găsit în cele din urmă’ al meu drum.

Stau cu briza fluturându-mi blănița cea nouă,

în mijlocul câmpului cu grâu și cu iarbă, în rouă,

mă uit în urmă la viața mizeră din cușca luxoasă,  

o văd pierdută în urmă, ca o amintire copilăroasă.

Doar simt, trăiesc și mă bucur.

Nu îmi mai e frică.

Am chiar și curajul de a provoca o pisică”

 

 

 George Bragadireanu

 

Balada crinilor care si-au scris frumos

                                                   

Traia intr-un oras din miazazi
Un crin inzapezit in datorii

Care primea, scrise pe plus cu lapte,
Scrisori de la alt crin, din miazanoapte;

Oh, pentru cruda lor corespondenta
Aveau cea mai naiva diligenta!

Ei isi taiau cu zimtii de la timbre
Miresmele-ntre dinsii sa le schimbe,

Postasi inflacarati puneau stampile,
Cantand din corn, pe sacii cu pistile,

Plicuri adanci pudra, sculat din zori,
Insusi directorul calestilor!!

Dar crinul ce traia in miazazi,
Fiind inzapezit in datorii,

Ii raspundea din ce in ce mai rar
Celuilalt crin, ce bea pe-ascuns marar.

Apoi tacu de tot. O roua grea
Strivi parfumul amandurora.

Si astfel cei doi crini nu si-au mai scris...
Postasii au murit... posta s-a-nchis...

Doar uneori mai trece monoton
Prin bulion un vechi postalion...

 

 Emil Brumaru     

             

 

Scusa ma ti chiamo amore - Sugarfree

Pe ganduri

Nicolae Grigorescu (1838 - 1907)